Mi s-a făcut dor să-mi aștern gândurile pe o
foaie. Țin sa subliniez, gândurile, nu sentimentele. M-am învățat minte ca,
totuși, sentimentele nu trebuie scrise, nu trebuie mărturisite, trebuie închise
într-un cufăr încuiat. Oamenii sunt niște ființe mizere. Profita de orice
slăbiciune pentru a-si atinge scopurile murdare. Trec peste cadavre pentru a se
vedea cât mai sus.
Scriu, continui sa scriu de cativa ani buni. Mă
tot gândesc dacă mă pot numi scriitoare. Ce fel de scriitoare sunt dacă nu am
scris nici o carte ? Ce valorează câteva rânduri aruncate intr-o dezordine ce
se îmbină vag pentru a-mi transcrie cat mai bine cu putință sufletul, pentru un
străin ? Sunt niște nimicuri, lucruri neimportante despre lume ce pot fi
deslușite de oricine.
Ce as
putea scrie altceva ? Cum as putea face lumea sa fie interesata de ce scriu? Ce
as putea sa le dau în dar generațiilor viitoare ca, atunci când îmi va veni
timpul, sa adorm pe vecie cu zâmbetul pe buze, știind ca n-am trăit degeaba? În
ultimul timp am învățat un lucru extrem de important.
Viața
este trecătoare și din păcate pentru unii, nisipul propriei clepsidre se scurge
cu o repeziciune fantastica. Destinul nostru este scris undeva iar scriitorul
acesta este nemilos. Cum poate lua viața unor tineri ce abia acum începeau
sa-si scrie povestea ?
Mortea m-a marcat mai puternic decât oricând.
Am văzut-o cu haina negra cum își impletea eșarfă în jurul corpului rămas fără
vlaga ce o data radia de fericire și tinerețe. Am văzut-o cum îi lega sufletul
și îl ducea în înaltul cerului. Mi-am dat seama cu câtă ușurință, printr-o
privire, în doar o fracțiune se secunda decide cine merge mai departe și cine
rămâne alături de ea. Moartea, are un nume atât de sumbru ce lasă pe buzele
celor norocoși ca sunt încă în viață, doar un gust amar și un gol în suflet. Ea
doar vine pe pământ în rochia ei lunga, cu fata acoperita de un voal cenușiu și
cu lista in mana. Acea lista scrisa cu sânge, este încărcată de nume, numele
nefericitilor ce firul vieții i-a adus doar pana în acest moment. Ea nu
mănâncă, savurează în schimb fiecare suflet. Ea nu doarme, e mult prea egoista,
mult prea flamanda sa-si lase timp de răgaz în locul vânătorii de suflete.
Sunt confuza. Nu mai înțeleg cine sunt și
pentru ce trăiesc. Cum pot fi amăgita ca pot face atâtea lucruri când eu nu
știu când îmi va veni sfârșitul? În viața ai o singura certitudine, ca vei
muri. Da, suna macabru dar ăsta este crudul adevăr. Mă grăbesc sa fac cât mai
multe lucruri, sa mă bucur de orice, de lumina soarelui, de căldură, de sunetul
ploii, încerc sa iubesc cât mai mult, sa ofer cât mai multa atenție tuturor
persoanelor ce mă înconjoară din cauza fricii.
Recunosc, mi-e teribil de frica, frica ca o sa
mor, frica ca cei dragi mie m-ar putea parasi. Mă infior toată. Încerc sa nu mă
mai gândesc și mă zbat pentru mine, pentru ca sufletul meu sa fie împăcat. Sar
de la un subiect la altul dar fără să-ți dai seama, în esență se leagă intre
ele. Toate duc la un singur lucru: dragostea mea pentru scris, frica de a nu fi
o scriitoare destul de buna, frica de a pleca fără a lasă ceva în urma, frica
de a pierde oameni, frica de moarte !
