Moarte, plecarea spre infinit.

Mi s-a făcut dor să-mi aștern gândurile pe o foaie. Țin sa subliniez, gândurile, nu sentimentele. M-am învățat minte ca, totuși, sentimentele nu trebuie scrise, nu trebuie mărturisite, trebuie închise într-un cufăr încuiat. Oamenii sunt niște ființe mizere. Profita de orice slăbiciune pentru a-si atinge scopurile murdare. Trec peste cadavre pentru a se vedea cât mai sus.       

Scriu, continui sa scriu de cativa ani buni. Mă tot gândesc dacă mă pot numi scriitoare. Ce fel de scriitoare sunt dacă nu am scris nici o carte ? Ce valorează câteva rânduri aruncate intr-o dezordine ce se îmbină vag pentru a-mi transcrie cat mai bine cu putință sufletul, pentru un străin ? Sunt niște nimicuri, lucruri neimportante despre lume ce pot fi deslușite de oricine. 

 Ce as putea scrie altceva ? Cum as putea face lumea sa fie interesata de ce scriu? Ce as putea sa le dau în dar generațiilor viitoare ca, atunci când îmi va veni timpul, sa adorm pe vecie cu zâmbetul pe buze, știind ca n-am trăit degeaba? În ultimul timp am învățat un lucru extrem de important.    

 Viața este trecătoare și din păcate pentru unii, nisipul propriei clepsidre se scurge cu o repeziciune fantastica. Destinul nostru este scris undeva iar scriitorul acesta este nemilos. Cum poate lua viața unor tineri ce abia acum începeau sa-si scrie povestea ?           

Mortea m-a marcat mai puternic decât oricând. Am văzut-o cu haina negra cum își impletea eșarfă în jurul corpului rămas fără vlaga ce o data radia de fericire și tinerețe. Am văzut-o cum îi lega sufletul și îl ducea în înaltul cerului. Mi-am dat seama cu câtă ușurință, printr-o privire, în doar o fracțiune se secunda decide cine merge mai departe și cine rămâne alături de ea. Moartea, are un nume atât de sumbru ce lasă pe buzele celor norocoși ca sunt încă în viață, doar un gust amar și un gol în suflet. Ea doar vine pe pământ în rochia ei lunga, cu fata acoperita de un voal cenușiu și cu lista in mana. Acea lista scrisa cu sânge, este încărcată de nume, numele nefericitilor ce firul vieții i-a adus doar pana în acest moment. Ea nu mănâncă, savurează în schimb fiecare suflet. Ea nu doarme, e mult prea egoista, mult prea flamanda sa-si lase timp de răgaz în locul vânătorii de suflete.

Sunt confuza. Nu mai înțeleg cine sunt și pentru ce trăiesc. Cum pot fi amăgita ca pot face atâtea lucruri când eu nu știu când îmi va veni sfârșitul? În viața ai o singura certitudine, ca vei muri. Da, suna macabru dar ăsta este crudul adevăr. Mă grăbesc sa fac cât mai multe lucruri, sa mă bucur de orice, de lumina soarelui, de căldură, de sunetul ploii, încerc sa iubesc cât mai mult, sa ofer cât mai multa atenție tuturor persoanelor ce mă înconjoară din cauza fricii.

Recunosc, mi-e teribil de frica, frica ca o sa mor, frica ca cei dragi mie m-ar putea parasi. Mă infior toată. Încerc sa nu mă mai gândesc și mă zbat pentru mine, pentru ca sufletul meu sa fie împăcat. Sar de la un subiect la altul dar fără să-ți dai seama, în esență se leagă intre ele. Toate duc la un singur lucru: dragostea mea pentru scris, frica de a nu fi o scriitoare destul de buna, frica de a pleca fără a lasă ceva în urma, frica de a pierde oameni, frica de moarte !

Trecut, prezent sau viitor ?

           Traiesc in trecut. Trecutul ce candva era al “nostru”. Acum sunt singura. Singura in trecutul meu. Tu ai plecat si m-ai lasat. Nu stiu exact cand te-ai detasat atat de mult de mine, cand mi-ai dat drumul la mana desi eu inca te credeam acolo, cand ti-ai ales alt drum decat mine. Abia in momentul in care te-am vazut la 2km departare, pe drumul unui viitor separate am realizat cat de singura sunt, cat de singura am ramas in trecutul meu, de unde, pana si cei mai buni prieteni si-au luat talpasita.

Nu mai traiesc de ceva timp.  Ma zbat undeva departe de lume. Fac doar ceea ce sunt obligata sa fac si imi ling ranile. Ranile inca deschise in care ai invartit cutitul de fiecare data cand ai avut ocazia.

             As alege sa merg mai departe dar imi este frica. Imi este frica deoarece nu sunt sigura ca mai pot merge singura, ca ma mai pot tine pe picioare fara un sprijin, fara sprijinul tau.

             Devenisem dependenta de tine.  Tu erai singura persoana ce-mi mai ramasese, singura mea mana de ajutor. Se pare ca timpul ne-a despartit, dinstanta ne-a racit, destinul pur si simplu nu ne-a vrut impreuna.

             Macar de-as fi stiut cand ai hotarat ca nu se mai merita, cand ai incetat sa ma mai iubesti… continui insa sa ma tin strans legata de gandul ca s-a intamplat de curand. Incerc sa cred ca nu mi-am irosit atata timp din viata fara sa stiu ca doar te foloseai de mine, fara sa stiu ca nu ma iubeai – sau nu ma mai iubeai – as fi dorit sa stiu atatea…

              Desi te vreau inapoi sunt perfect constienta ca nimic nu ar mai fi la fel. Distanta s-a instalat intre noi si nimic nu ne va mai putea unii vreodata .  Imi pare rau pentru tot… continui sa traiesc in trecut si sa-mi spun “mi-e dor” .

Sătulă.

     Uneori ajungi sa te saturi de persoane, expresii, minciuni. Eu am ajuns sa ma satur sa fiu calcata in picioare. Am ajuns sa ma satur sa trag de o relatie ce e evident terminata de mult.
     Vorbesc singura, ma cert cu peretii pentru ca altcineva nu ma asculta. Incerc in zadar sa schimb ceva ca si cum i-ai spune unui rau sa nu mai curga. Degeaba ma zbat sa stau langa o persoana cand e foarte clar ca acea persoana cauta altceva. Degeaba sustin ca ma iubeste, degeaba iert, degeaba acord inca o sansa. Sunt convinsa ca o sa-mi fie greu singura, ca ma voi zbate in intuneric si ma voi ineca in lacrimi dar pentru ce as mai ramane ? Nu mai am nici o motivatie. Orice speranta s-a vestejit si a cazut, poate doar o sa fim in ton cu vremea.
     Nu stiu de ce nu pot sa ma departez, sa scap din stransoarea panzei de paianjen si sa ma eliberez, sa pot din nou zbura si fii fericita singura. Fericirea nu ar trebui sa depinda de o persoana anume. Sau sa fie TOTUL pentru tine, daca pleaca a-i ramane cu NIMIC.
     Am cautat un strop de bunavointa, o farama de speranta, o umbra a unei incercari de a repara lucrurile. Insa din noi a ramas doar o umbra. O umbra a unei iubiri neimplinite, patata de pacate si rupta in mi de bucati de catre viciile noastre (sau poate ale tale).
     Vorbesc singura, defapt vorbesc cu mine si nu ajung la nici o concluzie. Sunt blocata in timp, blocata in aceasta relatie moarta, poate chiar blocata in inima ta ! Ma intreb ce ar trebui sa fac. Pun lucrurile in balanta si nu stiu ce atarna mai greu: noptile innecate in lacrimi sau zambetele si jocurile copilaresti incarcate de iubire...
     Ma contrazic singura si raman pe loc. Astept inca o greseala. Ma jur ca voi pleca. Imi promit ca voi renunta la tot pentru a putea fi fericira ! Consider ca eu sunt cea mai importanta si nu merita sa ma distrug. Si acum astept... intorc clepsidra pentru o ultima data. Dau o ultima sansa lucrurilor. Ma asez pe fotoliu. Deschid o carte. Privesc o clipa pe geam si apoi cateva secunde spre clepsidra de pe masuta de cafea. Imi fac o cafea si o asez pe masuta. Parca as fi intr-o sala de asteptare. Astept o greseala sau poate o speranta noua,un motiv sa raman, un sacrificiu cat de mic pentru NOI.

Trandafiri cu spini

            Imi scriu dragostea prin cuvinte. Mazgalesc cateva foi la intamplare pentru a ma simti mai usurata. E acel fel de dragoste plina de spini. Toata lumea a observat cat de frumos e un trandafir rosu, cata putere poate detine. Eu m-am intepat in fiecare spin pe rand simtindu-ma de fiecare data din ce in ce mai slaba, mai vulnerabila, mai goala. Am vazut sangele cum curgea din inima mea ciobita. L-am simtit cat de cald era si cum aluneca usor pe piept.
            Locul ocupat de acest micut trandafir nu v-a putea fi ocupat niciodata pentru ca doar el avea o forma unica. Forma dupa care toti ceilalti vor fi modelati dar nici unul perfect. Nici unul nu va atinge perfectiunea primei iubiri.
            A fost o dragoste ciudata, toxica, dura si dureroasa insa a fost sincera, invelita in sentimente si pasiune. A fost oribila, poate ca ea m-a ranit cel mai mult in viata asta insa doar asa am invatat, am ajuns la limitele furiei si tristetii dar am si ajuns in rai. Fara acest trandafir n-as fi fost fericita, dar nici trista.
            Nu te poti lupta cu destinul si destinul a ales ca el, trandafirul meu mult iubit sa se ofileasca. Si totusi l-am uscat cu grija si l-am pus atenta intr-o cutiuta cu bijuterii alaturi de ceialalti 3 primiti din inima sa.

"Meh"

In momentul asta nu scriu pentru a ma victimiza, nu scriu pentru a atrage atentia asupra suferintei mele. Scriu pentru ca asa simt. Scriu pentru ca doar asa ma mai pot consola. Am ramas doar eu cu luna. Privesc cerul instelas asteptand sa cada o stea. Sa o prind cu manuta mea mica, sa ma intind cat pot de mult spre ea si sa-mi pun o dorinta. Nu stiu exact ce mi-as dori. Probabil doar sa fiu fericita. Nu pot spune ca nu am ce imi doresc. Pur si simplu panza de paianjen ce-mi alcatuieste viata se destrama. Fir cu fir, se rupe tot ce am cladit: relatii, locuri, amintiri. Mi se preling printre degete si dispar in zare.

      Fericirea mea nu provine de la o anumita persoana sau dintr-un anomit loc. Ea se leaga de toate lucrurile ce ma inconjoara, dar momentan sunt singura. E ciudat cum am putut ramane in intunericul noptii cand pe mine intunericul ma sperie ingrozitor. E infricosetoare senzatia ca am ramas singura, ca nu ma mai tine nimeni de mana, ca nu ma mai imbratiseaza nimeni in racoarea noptii.

Poate ca aveai dreptate cand ai spus ca "nu pot rezista fara tine" intr-o oarecare masura. Nu pot acum ! Din cauza mea mai mult sau mai putin am ramas singura, singura cu tine . M-am obisnuit ca fiecare lucru sa aiba legatura cu tine. Daca nu esti de fata fii sigur ca vei fi primul ce va afla. Stiu ca ma plang cam mult si ma supar din orice dar tu erai acolo pentru mine mereu. Nu vreau sa sufar acum, nu e momentul. Nu am chef sa plang, nici macar sa spun cat de frumoase au fost lucrurile langa tine si cum au prins culoare niste momente banale. Nu am chef azi de dulcegarii.

Sunt intr-o stare in care simt ca pamantul imi fuge de sub picioare si totul se duce de rapa iar eu nu pot face absolut nimic sa modific asta. Nu pot sa controlez ce mi se intampla. Am o stare atat de oribila incat am devenit indiferenta.Acel "feeling" de pe facebook mi se potriveste perfect: "meh" . Prea trista sa rad, dar prea plictisita sa plang. Vreau sa se termine mai repede totul sa o pot lua din nou de la  0 !

Dezamagirea ? Nu e vina lor, e vina noastra !

"Dezamagire" - un cuvant neinsemnat ce defineste o stare infinita, un imens
gol lasat in inima. Dezamagirea este creata doar de noi. Ne dezamagesc ? Nu e vina lor, e vina noastra. Tristetea ne-o producem singuri in momentul in care avem asteptari mult prea mari de la niste oameni de nimic. Atunci cand speram mult prea multa la o iubire ireala.
Acceptam oamenii cu toate defectele lor dar totusi cu speranta ca se vor schimba. Iertam pentru a le arata celor de langa noi ca mai au sansa sa se schimbe, doar oamenii au fost facuti sa greseasca si sa invete din propriile greseli. Bineinteles ca ei nu invata. Ei continua sa faca aceeasi greseala de zeci de ori, ba mai rau, fac si altele repetandu-le .
Cum am putea sa nu fim dezamagiti cand, cea mai importanta persoana din viata noastra, ne schimba scenariul  si adauga noi actori la filmul vietii noastre ? Actorii nu-si respecta replicile si ajung sa ne impinga de pe podium, lundu-ne noua rolul principal. Cum sa nu fim dezamagiti cand ne promit luna de pe cer si iubirea lor neconditionata ? Mai apoi sa ne dam seama ca totul a fost doar o minciuna. Toata acea mare iubire a fost doar in capul nostru si ne-am lasat condusi de speranta si cateva minciuni frumoase ca doar de aici apare replica: "minte-ma frumos" !
Iubim pentru ca asa ne-a fost dat si suntem facuti sa suferim din cauza noastra, a alegerilor noastre gresite si a sperantelor mult prea mari !

Destin, karma, viata !

Cum pot fii oamenii atat de creduli ? Cat de mult poate sa doara o minciuna si cum poate ea inlocui fericirea.
Ma consideram fericita . In momentul in care un micut zambet se iveste pe fata ta mult prea obosita de la o varsta frageda, atunci destinul isi arunca in joc ce-a mai buna carte si invinge din nou.
Te arunca in acel abis din care cu greu ai iesit. Te trimite printre fantasmele trecutului si te inchide in inchisoarea facuta de tine insuti, cu pereti din singuratate si podea din lacrimi. Iti distruge sufletul cu aceasta ultima lovitura. Te rapune si te lasa sa sangerezi pe podeaua rece. Iti mai spune doar cateva cuvinte : "iti doresc tot binele din lume, sper sa fi fericita cu altcineva".