Sătulă.

     Uneori ajungi sa te saturi de persoane, expresii, minciuni. Eu am ajuns sa ma satur sa fiu calcata in picioare. Am ajuns sa ma satur sa trag de o relatie ce e evident terminata de mult.
     Vorbesc singura, ma cert cu peretii pentru ca altcineva nu ma asculta. Incerc in zadar sa schimb ceva ca si cum i-ai spune unui rau sa nu mai curga. Degeaba ma zbat sa stau langa o persoana cand e foarte clar ca acea persoana cauta altceva. Degeaba sustin ca ma iubeste, degeaba iert, degeaba acord inca o sansa. Sunt convinsa ca o sa-mi fie greu singura, ca ma voi zbate in intuneric si ma voi ineca in lacrimi dar pentru ce as mai ramane ? Nu mai am nici o motivatie. Orice speranta s-a vestejit si a cazut, poate doar o sa fim in ton cu vremea.
     Nu stiu de ce nu pot sa ma departez, sa scap din stransoarea panzei de paianjen si sa ma eliberez, sa pot din nou zbura si fii fericita singura. Fericirea nu ar trebui sa depinda de o persoana anume. Sau sa fie TOTUL pentru tine, daca pleaca a-i ramane cu NIMIC.
     Am cautat un strop de bunavointa, o farama de speranta, o umbra a unei incercari de a repara lucrurile. Insa din noi a ramas doar o umbra. O umbra a unei iubiri neimplinite, patata de pacate si rupta in mi de bucati de catre viciile noastre (sau poate ale tale).
     Vorbesc singura, defapt vorbesc cu mine si nu ajung la nici o concluzie. Sunt blocata in timp, blocata in aceasta relatie moarta, poate chiar blocata in inima ta ! Ma intreb ce ar trebui sa fac. Pun lucrurile in balanta si nu stiu ce atarna mai greu: noptile innecate in lacrimi sau zambetele si jocurile copilaresti incarcate de iubire...
     Ma contrazic singura si raman pe loc. Astept inca o greseala. Ma jur ca voi pleca. Imi promit ca voi renunta la tot pentru a putea fi fericira ! Consider ca eu sunt cea mai importanta si nu merita sa ma distrug. Si acum astept... intorc clepsidra pentru o ultima data. Dau o ultima sansa lucrurilor. Ma asez pe fotoliu. Deschid o carte. Privesc o clipa pe geam si apoi cateva secunde spre clepsidra de pe masuta de cafea. Imi fac o cafea si o asez pe masuta. Parca as fi intr-o sala de asteptare. Astept o greseala sau poate o speranta noua,un motiv sa raman, un sacrificiu cat de mic pentru NOI.

Trandafiri cu spini

            Imi scriu dragostea prin cuvinte. Mazgalesc cateva foi la intamplare pentru a ma simti mai usurata. E acel fel de dragoste plina de spini. Toata lumea a observat cat de frumos e un trandafir rosu, cata putere poate detine. Eu m-am intepat in fiecare spin pe rand simtindu-ma de fiecare data din ce in ce mai slaba, mai vulnerabila, mai goala. Am vazut sangele cum curgea din inima mea ciobita. L-am simtit cat de cald era si cum aluneca usor pe piept.
            Locul ocupat de acest micut trandafir nu v-a putea fi ocupat niciodata pentru ca doar el avea o forma unica. Forma dupa care toti ceilalti vor fi modelati dar nici unul perfect. Nici unul nu va atinge perfectiunea primei iubiri.
            A fost o dragoste ciudata, toxica, dura si dureroasa insa a fost sincera, invelita in sentimente si pasiune. A fost oribila, poate ca ea m-a ranit cel mai mult in viata asta insa doar asa am invatat, am ajuns la limitele furiei si tristetii dar am si ajuns in rai. Fara acest trandafir n-as fi fost fericita, dar nici trista.
            Nu te poti lupta cu destinul si destinul a ales ca el, trandafirul meu mult iubit sa se ofileasca. Si totusi l-am uscat cu grija si l-am pus atenta intr-o cutiuta cu bijuterii alaturi de ceialalti 3 primiti din inima sa.

"Meh"

In momentul asta nu scriu pentru a ma victimiza, nu scriu pentru a atrage atentia asupra suferintei mele. Scriu pentru ca asa simt. Scriu pentru ca doar asa ma mai pot consola. Am ramas doar eu cu luna. Privesc cerul instelas asteptand sa cada o stea. Sa o prind cu manuta mea mica, sa ma intind cat pot de mult spre ea si sa-mi pun o dorinta. Nu stiu exact ce mi-as dori. Probabil doar sa fiu fericita. Nu pot spune ca nu am ce imi doresc. Pur si simplu panza de paianjen ce-mi alcatuieste viata se destrama. Fir cu fir, se rupe tot ce am cladit: relatii, locuri, amintiri. Mi se preling printre degete si dispar in zare.

      Fericirea mea nu provine de la o anumita persoana sau dintr-un anomit loc. Ea se leaga de toate lucrurile ce ma inconjoara, dar momentan sunt singura. E ciudat cum am putut ramane in intunericul noptii cand pe mine intunericul ma sperie ingrozitor. E infricosetoare senzatia ca am ramas singura, ca nu ma mai tine nimeni de mana, ca nu ma mai imbratiseaza nimeni in racoarea noptii.

Poate ca aveai dreptate cand ai spus ca "nu pot rezista fara tine" intr-o oarecare masura. Nu pot acum ! Din cauza mea mai mult sau mai putin am ramas singura, singura cu tine . M-am obisnuit ca fiecare lucru sa aiba legatura cu tine. Daca nu esti de fata fii sigur ca vei fi primul ce va afla. Stiu ca ma plang cam mult si ma supar din orice dar tu erai acolo pentru mine mereu. Nu vreau sa sufar acum, nu e momentul. Nu am chef sa plang, nici macar sa spun cat de frumoase au fost lucrurile langa tine si cum au prins culoare niste momente banale. Nu am chef azi de dulcegarii.

Sunt intr-o stare in care simt ca pamantul imi fuge de sub picioare si totul se duce de rapa iar eu nu pot face absolut nimic sa modific asta. Nu pot sa controlez ce mi se intampla. Am o stare atat de oribila incat am devenit indiferenta.Acel "feeling" de pe facebook mi se potriveste perfect: "meh" . Prea trista sa rad, dar prea plictisita sa plang. Vreau sa se termine mai repede totul sa o pot lua din nou de la  0 !